Și nu din teamă de înălțime sau de spații închise. Gândacii nu iau liftul pur și simplu pentru că le e greu să se lase plimbați de butoanele altora. Ei sunt independenți, intră pe fereastră sau pe la tocul ușii, de la vecini sau de la casele mai mari, cu sau fără acceptul locatarilor, dimineața, când cântă în sud cocoșii sau seara, când cântă la oraș claxoanele, ei sunt singurii liberi din scara de bloc a lumii, stau ascunși pe după fire de praf și prin găuri de mobilă, văd pe întuneric toate firimiturile scăpate de mâinile noastre neglijente, ni se bagă, aproape, pe sub piele, căutându-și cel mai intim adăpost, ei nu au rușine, nu sună la ușă și nu se descalță la intrare, chiar dacă renovarea e proaspătă, chiar dacă proprietarii au spus clar, la urna de vot sau la botul calului, că nu primesc oaspeți neinvitați în noua lor căsuță de poveste, ei sunt rezistenți la condiții grele de târâre, supraviețuiesc câteva secunde/minute în apă – așa se explică și îndelungile lor plimbări pe țevile de scurgere, prin canalizare sau prin băi (de mulțime) –, trec fără nicio problemă prin zăpezi, căldura le place, aproape că îi hrănește, ei sunt câștigători la întrecerile cu melcii și, oricât ne-ar mira, tot ei sunt, de prea multe ori, cei care înving și în lupta cu papucul, ei sunt neîntrecuți în labirintul pe care tot ei îl inventează, aleargă de colo-colo cu naturalețea tânărului scăpat de cicălitorii părinți, se uită sfidător la noi, ceilalți, știind că, în timp ce gândurile noastre încearcă să mai facă un strop de curățenie în viață, ei se înmulțesc și își umplu burtica discretă cu tot ce le place, mișcând din mustăți elegant, ca la un dineu de ambasadă, și sorbind pe nesimțite aerul tinereții veșnice.
Gândacii nu urcă, din principiu, cu liftul. Ei sunt pretențioși, fără să dea de bănuit, edițiile care le cuprind specia nu se mai găsesc de multă vreme prin librării, ei sunt siguri pe forța lor, cunosc pe dinafară dezintoxicarea de otravă, ei au convingerea că sunt mai mulți decât noi și apar de peste tot, căutând obsedant puterea și devorând-o în hohot, ei ne conduc și ne fac, uneori, legi, ei pot umbla și pe tavan cu capul în jos și pe trotuar cu cătușe la mâini, tot au acces la codul pin, ei reprezintă acea putere anonimă din stat, puterea a nu știu câta, cu care, aparent, nu se poate lupta nimeni. Și toate acestea, pentru că ei, da, ei, gândacii, refuză, din mustăți și din tocuri, să se lase plimbați de butoanele noastre, în călătoriile tot mai lungi cu un lift defect care, de atâta drum în gol, uită să pornească, uită să se oprească, uită, pur și simplu...
