Există în ființa umană ”întristări fericite”, dar și ”întristări nefericite”! Știința le-a studiat pe amândouă, le-a înțeles deja, deși sfinții le-au definit și le-au înțeles sensurile cu mult timp înainte de a intra în preocuprile oamenilor de știință. ”Tristețea fericită” e tristețea care râvnește apropierea celuilalt, e mai degrabă o formă de dor, un fel de dor de altul, un fel de a dori să fii cu un altul, care-i departe sau nu poate fi cu tine permanent. Mai există și tristețea care-l dorește pe Dumnezeu, iar aceasta-i cea mai înaltă, cea mai provocatoare, cea mai măreață formă de tristețe fericită, căci ea pătrunde sufletul, mintea și trupul până acolo unde ființa întreagă își dedică viața acestei căutări.
Nici un dor nu e mai mare decât dorul de divin. Nici o tristețe nu-i mai frumoasă decât tristețea care-l caută pe Dumnezeu, căci în această căutare e iubirea însăși care se caută pe sine.
Tristețile fericite sunt vindecătoare: ele stimulează emisferele cerebrale, celulele, inima, creierul, imunitatea așa cum fericirea singură face, vindecând corpul și sufletul. Mai mult, tristețile fericite trezesc conștiința și îi transmit minții impulsul spre creativitate și înțelepciune.
La polul opus, întristarea nefericită e bolnăvicioasă. Aceasta e tristețea fără de speranță, fără vise, fără credință, fără încredere, fără căutare, fără înțelegerea că ceea ce cauți este deja și-i doar o treabă de timp să găsești și să regăsești.
În tristețea nefericită e o stare de doliu, e percepția unei pierderi iremediabile și credința că-i cu neputință să te salvezi.
O singură oră de tristețe nefericită transmite în toate celulele corpului această nefericire, pe care ele – spun cercetătorii – o învață și o cer din nou și din nou. Corpul omenesc e o entitate inteligentă, pe care – oricât au disecat-o medicii și speciliștii – n-au înțeles-o încă deplin.
Descoperiri mai recente arată că creierul pare a fi conținut în întregul corp și de aceea, când suntem triști, e trist corpul însuși.
Când suntem triști, într-un singur ceas ne obișnuim cu tristețea. Celulele noastre au receptori pentru toate trăirile: ele devin dependente de o emoție negativă, precum tristețea nefericită, într-o singură oră de tristețe! În acea oră e ca și cum ne hrănim cu otravă. În acea oră, trupurile noastre se obișnuiesc cu otrava și cer mai multă, tot mai multă otravă, căci ea devine hrana pe care ele cred că o dorim. Ne atacăm singuri, iată. Prin alegerea noastră de a vedea partea goală a paharului, de a percepe că-i totul pierdut, de a ne pierde încredera, speranța, dorul, dragostea de sine și visele e un fel de a ne sinucide...cu încetinitorul.
Devenim dependenți de nefericire când suntem nefericiți o oră. Devenim dependenți de furie, dependenți de ură, dependenți de frică, de orice trăire distructivă pe care o hrănim și aceasta e o înțelegere care ne poate ajuta să ieșim repede, cât de repede din întristările nefericite.
”Cum să ieși dacă cutare lucru e rău, dacă pierzi totul, dacă nimeni nu te iubește, dacă ...și dacă...”, spune mintea noastră? Cum să nu mai fii trist dacă ești trist și nu vezi nici o ieșire dintr-o situație grea de viață? Iar răspunsul este acesta: ”Decide să ieși. Alege să o faci”! Acesta-i primul pas.
Decizia de a-ți schimba starea e prima măsură de urgență pe care trebuie s-o iei. Mintea ta poate face enorm pentru tine, dar nu o va face fără ca tu să alegi. Liberul tău arbitru e instanța coordonatoare, e puterea ta, e conducătorul, generalul ...ființei tale. Pune-ți mintea sub semnul întrebării, ajut-o să conștientizeze că nimic, niciodată nu e cu totul pierdut.
Mai este o cale, mai este un sens: simplul fapt de a ști că toate posibilitățile sunt deschise ființei care crede în ele e ca pasul pe care omul l-a făcut pe Lună. A crede că se poate să fie ceva ce nu vezi pe moment, a înțelege că poți visa ceva ce nu există, încă, a schimba visul tău, a imagina un alt deznodământ, a zâmbi fără motiv, a spune: gata cu tristețea, gata cu nefericirea, gata cu epuizarea...
Iată de unde începe altă cale, de unde începe ...lumina care va pătrunde în trup, în minte și-n suflet. Niciodată să nu mai lași tristețea, suferința, furia, nefericirea să te doboare. Să fii trist, dar să trăiești tristețea fericită, iar dacă-i nefericită amintește-ți că ea e cauzată de eroarea ta de percepție, de propria ta percepție, care ți-a spus că-i totul pierdut.
Niciodată nu-i totul pierdut, oricât ar părea să fie așa. E pierdut totul când noi credem aceasta. Credința, alegerea noastră de a spera, de a visa altceva, de a vedea că nu suntem abandonați dacă nu ne abandonăm singuri ne va face mai buni, mai înțelepți și mai sănătoși.
A întreține tristețile nefericite costă prea mult. Suferința îmbolnăvește corpul și atrage în viață tot ce n-am vrea să ni se întâmple. Starea de bine, speranța și alegera de a crede în bine, în salvare, în posibilități văzute sau nevăzute limpezesc conștiința și vindecă.
Pentru vindecare noi trebuie să alegem vindecarea. Trăirile nu ne vin din neant: ele sunt alegeri ale noastre. Să fim dependenți de fericire, de bucurie, de frumos, de vis, de speranță, de încredere înseamnă să ne gândim permanent la acestea, să alegem trăirile frumoase și să înțelegem că și ceea ce-i rău ne duce, în cele din urmă, pe drumul destinului nostru și ne duce către ceva bun pentru noi...
