A existat, se pare, o „vârstă de aur a statorniciei”, înaintea Primului Război Mondial, dacă e să-l credem pe Stefan Zweig.1 Ei bine, în perioada aceea, „justiția se administra cu mai multă blândețe și omenie”. După o sută și ceva de ani, lucrurile nu s-au schimbat considerabil în spațiul prusac. Altfel, judecătorii germani nu l-ar fi condamnat recent doar la 4 ani de închisoare pe gardianul nonagenar de al Auschwitz.
Excesul lor de omenie a fost precumpănitor în procesul pornit împotriva complicelui la uciderea unor victime ale demenței naziste. Vreo 300.000, la număr !? În aceeași perioadă, în România, comandantul de odinioară al penitenciarului din Râmnicu Sărat, un oarecare Vișinescu, a primit o pedeapsă exemplară, de 20 de ani. Aici, vina era mult mai ușoară, numai 12 morți, cu ca la nemți. Excesul acesta de fermitate al justiției noastre mă sperie și mă întreb de unde atâta canibalism? Poate din proasta alcătuire profesională și umană a formatorilor de la Institutul Național de Magistratură, care au uitat de blândețe și omenie… Poate din cruzimea tinereții celor chemați să împartă dreptatea pământeană, poate din prea multele amânări și compromisuri, moștenite din trecutul apropiat, poate din…
*
În Austria de atunci - ca și acum, de altfel -, bogăția se savura „având-o și nu afișând-o”. La noi, lucrurile se întâmplă exact pe dos, fiindcă averea trebuie arătată ostentativ celor din jur, altcumva la ce ar folosi, nu? Fudulia ciocoiului român e marca înregistrată, de-a pururi!
*
Tragicul scriitor este de părere că „«hărnicia» germană (…) până la urmă, le-a amărât și le-a dat peste cap existența tuturor celorlalte popoare”, ca și pofta lor nemăsurată de a o lua înaintea tuturor celorlalți și a goanei după cuceriri. Astăzi, Germania a devenit motorul Europei părelnic unite și, prin Bruxelles, ne silește pe toți să-i imităm în hărnicie. Dar rânduielile țărilor anexate de bunăvoie în această construcție contra firii națiilor nu mai seamănă deloc cu cea de dinaintea integrării. Păi românii, bulgarii, cehii, letonii sau slovacii nu vor nici cuceriri și nici să fie primii pe continent. Ei vor să ducă mai departe niște tradiții fără de care, sigur, puteau fi confundați cu… teutonii, de pildă. Pe când Vestul vrea să-i bage în standarde străine ce nu li se potrivesc, să-i transforme în biete ciorne, în copii.
*
1Lumea de ieri
„Toate popoarele simt că o umbră străină, lată și grea, atârnă deasupra capului lor”, mărturisește dramaturgul. Nu știu alții cum sunt, însă eu simț enorm și văz monstruos această umbră străină, al cărei contur aduce cu statuia Libertății. Aduce, dar nu răsare. E o iluzie optică, libertatea are darul de a suci mințile oamenilor dintotdeauna și, de aceea, are efect halucinogen.
*
Și mai pomenește scriitorul despre „servilismul înnăscut al nemților”!? În definitiv, posibil să nu se înșele, cei care l-au urmat fanatic pe Hitler erau nemți, iar nu… belgieni.
*
În Valahia delatorilor și a lichelelor, aș da o lege cu un singur articol: „Mai spusei că în viața mea n-aș face o reclamație împotriva altui om și că-mi mănânc la prânz biftecul cu mult mai multă plăcere când știu că nimeni nu ia masa la închisoare din cauza mea”.
*
Și un crez minunat: „Niciodată în viața mea nu mi-am propus să-i fac pe alții să-mi îmbrățișeze convingerile. Mi-a fost de ajuns să le pot exprima, și anume să le expun public”.
*
Între cele două războaie, s-a iscat deodată „furtuna marii răzbunări a tineretului împotriva lumii părinților noștri”. Nu la fel se întâmplă și azi cu puberii, porniți să nege, să conteste totul ? Istoria nu-și va schimba vreodată mersul
*
„Cea mai mare nenorocire a republicii germane a fost încercarea ei idealistă de-a da libertate poporului, și chiar dușmanilor ei. Căci poprul german, un popor al ordinii, n-a știut ce să facă cu libertatea lui și privea deja foarte nerăbdător spre aceia care aveau să i-o răpească”. Remarca tristă a condeierului rămâne valabilă oriunde și oricând, libertatea e ca opiul, ca să-i răstălmăcesc pe marxiști.
*
Ajuns la muscali, Stefan Zweig a exclamat: „Ce copil minunat și dotat și bun și mare e această Rusie”. Adesea, dintr-un țânc minunat iese un criminal desăvârșit, chiar și un spirit înalt se înșală în judecata semenilor săi ori a vremilor…
*
Cică, „destinul știe totdeauna să găsească mijlocul prin care să-și apropie omul de care are nevoie pentru atingerea scopurilor sale ascunse, chiar dacă acesta încearcă să se eschiveze”. Mă uit în jur, la politicienii care ne conduc și, brusc, îmi dau seama că destinul ne-a vitregit teribil. Dar dacă nu e destin, ci urzeala serviciilor secrete?
Lumea de azi… ca și cea de ieri…
