„Respect pentru lucrătoarele sexuale !” scrie pe un zid din centrul orașului. Ce le-o fi venit harnicelor prestatoare de servicii carnale să ceară respect? Să se fi abrutizat într-atât beneficiarii nurilor bietelor prostituate încât străvechea meserie să le expună la riscuri suplimentare ? Nu de respect au ele nevoie, ci de toleranță și de un cadru legislativ decent. De n-am fi ipocriți și fals pudibonzi, soarta desfătătoarelor de plăceri n-ar cunoaște înjosirea la locul de muncă...
*
„Și îngerii au demonii lor ”, e un vers dintr-un cântec la modă. Rumeg nițel vorbele astea nătânge și constat cu amărăciune că oamenii sunt demonii îngerilor.
*
Pe malul Dunării, la Islaz, cineva a gândit o campanie ecologică printr-o întrebare șugubeață: „Știți că un pet din plastic se degradează în 800 de ani, iar un nesimțit niciodată ?” Cu toate astea, în jurul panoului sunt mormane de deșeuri neregenerabile, semn că autorul avertismentului se pricepe la... nesimțiți.
*
Bogdan Popovici era un om de succes până la „Trofeul Calității”. De atunci este un locatar al Penitenciarului Găești, unde își ispășește o pedeapsă grea și nemeritată. În recluziune a produs o carte – Viziune 2020, oportunități de business în țările Consiliului de Cooperare al Golfului (apă, hrană, securitate alimentară). Mi-o trimite, iar dedicația mă tulbură: „Cu simpatie pentru inspirația pe care mi-o insuflă scrierile sale pline de miez, adevăr și vigoare”.
Așa o fi, dar mi-aș fi dorit ca un astfel de om să nu cunoască umilința temniței, el și soția sa. Iar eu, umilința unei avocaturi fără speranțe, de prisos.
*
Primesc în dar volumul Viața tragică și românească a lui Eminescu, avându-l ca autor pe T.Păunescu-Ulmu. Citesc cu nesaț, îmi place limba aia veche, melodioasă și fermecătoare. „Știți, mi-a zis ieri cineva, copilul meu nu înțelege nimic din graiul lui Creangă, de pildă, însă îi place la nebunie engleza”. Greșeala e a noastră, a părinților, fiindcă Nică a Petrii nu-i un scriitor pentru țânci, dimpotrivă. Abia la maturitate ți se dezvăluie deplin harul povestitorului humuleștean, tâlcul întâmplărilor trăite aievea.
Revenind la filada despre poet, găsesc un fragment uluitor prin frumusețea imaginii desenate din cuvinte: „Cum, să-și părăsească el păduriștile cu izvoare gureșe? Umbrele zmeuretului ? Cotloanele hambarelor de unde nopți întregi pândea răsăriturile de lună văratecă și uriașă cât o «vatră de jăratec» ? Căpițele de fân unde de atâtea ori îi momea somnul în mireasma de flori cosite și-n culcuș de paie curate și moi ? Să nu mai audă când se sting focurile în seară târziu, un fluier de departe și din când în când strigătul de strajă ? Dar scrânciobul, scrânciobul lui drag pe care și-l făurise între doi tei crescuți cu el odată ? Scrânciobul din fața clopotniței vechi de lemn și teii dumnezeiești care îl cădelnițau cu aur și îl îmbălsămau ameților și prelung, troienindu-l sub o vrajă din care toată viața nu avea să se mai smulgă ?...”
Da, „limba noastră-i o comoară”... păcat că tinerii nu o mai dezgroapă din uitare.
*
„Ce se întâmplă acum pe pământ - crede celebrul actor Franco Nero – este teribil. (...) Nu se poate să moară atât de mulți oameni. Mă gândesc la milioanele de armeni omorâți de turci acum 100 de ani, la evreii care au fost exterminați de nemți. Dar acum este și mai rău decât atunci. Este de necrezut. Nimic nu mai e în siguranță. Ești norocos că trăiești. Oriunde poate exploda o bombă.(...) Este din ce în ce mai rău. Peste tot e la fel”.
Mă reconfortează îngrijorările artistului italian, pesimismul meu funciar nu mi se mai pare deplasat.
*
Ce primăvară a năvălit în cimitir ! Au înverzit crucile și ramuri subțiri au crescut din ele. Din morminte au răsărit flori multicolore, proaspete, cu miroasele răposaților, e o revărsare de simțuri stânjenitoare, aproape păgână. Întâia primăvară fără mama...
