Parcă eram într-un tren
care tăia noaptea
în două amintiri
cuibărite în genele unui somn
ce nu mai voia să vină.
Doar mă amăgea, suficient
cât să nu ştiu unde sunt,
ce e realitate
și ce ar fi putut fi vis.
Coborâsem din munţi,
din câte îmi aduceam aminte.
Încă mai purtam în mine
urcuşurile lungi
și dureros de frumoase
ale Făgărașului
și acum
îmi desenam în minte
fiecare potecă,
fiecare hău,
fiecare tablou
cu care nu știam
ce să fac,
unde să-l agăț
în sufletul meu.
Eram într-un tren
care n-avea nimic,
în afară de zgomotul roților
pe linia ferată,
care să-mi spună unde sunt,
încotro mă duc
și, mai ales, cine sunt.
Era un tren
al inconştientei vârste
de 20 de ani,
pe care nu-l putea opri
nimeni,
un tren fără naș,
fără reguli,
un tren care mergea
cu toate semnalele de alarmă
trase.
Poate că n-aș fi aflat
nici până-n ziua de astăzi
cine sunt,
dacă nu-mi sărea în ajutor
pământul.
Pământul de pe tălpile
bocancilor atârnaţi de rucsac.
Pământul care mirosea
atât de tare a munte,
a fân și a depărtare.
Era tocmai direcţia
spre care mersesem,
pe care o căutasem ani întregi
fără s-o găsesc,
poate fără să-mi doresc
cu adevărat s-o găsesc,
era depărtarea.
De la nimic spre depărtare,
de la început spre depărtare,
și iarăşi de la capăt spre depărtare.
Era un tren al inconştienței.
Începeam să-mi aduc aminte,
plecat spre depărtare.
Mă urcasem în el
cu acelaşi curaj
cu care vrei să trăieşti viața
sau, la fel de bine,
cu acelaşi curaj
cu care ți-ai lua-o.
Este locul acela strâmt al punţii,
unde viața și moartea
se pot întâlni
din întâmplare.
Aşadar, eram într-un tren,
plecat spre depărtare,
fără identitate,
fără greutate,
doar cu un bagaj
care avea să nu-și mai aibă rostul
spre dimineață.
Când ferestrele trenului
s-au deschis toate ca să vadă
marea.
Marea, capăt de linie,
dar și frontieră,
într-un vis în care
inconștiența bate viața
și realitatea laolaltă,
marea ca un punct al depărtării
în care poți să-ți domolești
disperarea.
Sau, dimpotrivă, să o lași în voie
să-și facă de cap.
Disperarea de a trăi uneori
cu inconștiența de la 20 de ani.
O vârstă întipărită undeva
în sângele meu,
ca o floare de colț
pe talpa unui bocanc de munte.
Eram într-un tren
pe o rută a depărtării,
ajungeam și la mare
parcă,
sau poate nu-mi aduc bine aminte,
era o rută a inconștienței.
Urma să cobor într-o gară
din care furaseră tocmai calea ferată,
eram într-un tren… 
